Tristetzea de sub pamant


De fiecare data cand ajung la Bucuresti ma simt altfel. Orasul asta, oricat de murdar ar parea are ceva special. Dar ce dracu se intampla la Metrou ?
Cum ajungi pe peron vezi multe fetze de oameni ciudatzi. Vine viermele, te urci in el si nimeni nu se misca, nimeni nu vorbeste. Pare ca acolo timpul sta pe loc.
Acum 2 seri ma uitam la toti oamenii aia , care mai de care cu ceva particular , dar totusi toti cu aceeasi exresie pe fatza : PLICTIS SI DEZAMAGIRE. Oare ei stiu ca isi traiesc vietile ca niste copaci ? Fiecare zi e la fel : te trezesti , mananci , fugi la Metrou, muncesti , fugi la Metrou, mananci, te culci. Perioada pe care o petreci la Metrou este una de legatura intre mese. Cred ca toti se gandesc la ce o sa manance si de aceea toata lumea e asa tacuta si sta nemiscata. Multi stau cu ochii inchisi de durere, nu mai suporta traiul asta sintetic. Am vazut ca multi asculta muzica sau citesc in Metrou. Oare aici este cel mai bun loc sa citesti o carte. Nu stiu, ca io mi-s din provincie.
Si cum ma tot gandeam io la viatza lor trista , mi-am vazut chipul ( ca ca sa nu zic fatzia ) oglindindu-se intr-un geam. Cu ce sunt eu oare mai altfel ca astia ? Io imi pun intrebari. Si atunci cand realizez ca my life sucks , fac dracului ceva enjoyable si constructive. De exemplu imi cumpar carti , merg la film , ma imbat, alerg femei.
LIVE LIFE TO THE FULLEST MAH HUMANULE