lacrimi care nu vor sa curga

Cat de mult plang oamenii? Cat de putin ? De ce plang ei ? Cata suferintza este pe lume? Cata fericire este pe lume ?
Mama plange mereu. Cand este foarte suparata, cand este dezamagita, cand este coplesita , am vazut-o plangand de fericire de prea putine ori.
Tata nu prea plange. Plange mai mult in fatza mamei si l-am vazut cu lacrimi in ochi de cateva ori cand vorbea despre mama lui care a murit de tanara. L-am vazut plangand la inmormantarea nashului nostru. A fost mai mult decat un prieten pentru tata.
Frati-miu plange si el . Cand era mic plangea cand il enervam eu foarte tare. Nu stiu de ce am imaginea lui mai mult cand plangea decat cand era fericit. Si acum plange cand se supara pe viatza sau pe prietena lui..deh..adolescentza.
Cand a murit tataie nu am plans. Pentru ca i-am promis mamei ca nu voi plange. Dupa un an insa, stateam singur in sufragerie si ascultam "Vine o zi " de la Holograf si le-am lasat sa curga.
Daca as plange macar 1% din timpul cat rad as fi un mare plangacios. Asa ca nu le las sa curga.

Oare cum este sa plang mai mult decat razi? Fetele plang mult . Cred ca asa isi manifesta feminitatea mai bine sau pentru ca sunt mai sincere.
Nodul acela din gat cred ca nu le da voie. Mie cand imi vine sa plang mi se pune un nod in gat, trag aer in piept si gata. Marul lui Adam ne apara de situatii penibile.
Sunt laturi ale spiritului meu pe care nu vreau sa le cunosc. Nu vreau sa adancesc rani si de aceea marul nu le va lasa.

1 comment:

ciutank said...

De ce plang oamenii? sau Cat de tristi sunt ei? sunt intrebari la care, garantez ca foarte putini vor cu adevarat sa afle raspunsul... si da, fetele plang foarte mult, si de cele mai multe ori din te miri ce motiv. Ce-i mai ciudat este ca ele chiar au impresia ca "se descarca", se elibereaza de sentimentele si emotiile negative pe care le presupun evenimentele ce le provoaca plansul in prima faza. E ciudat atunci cand plangi mult si te gandesti ca nu ai mai avea lacrimi, insa ele curg in continuu. Cred ca cel mai bine este sa nu plangem. Ne facem mult rau daca o facem, totusi. E un lucru pe care l-am observat la mai multe persoane: incep sa le curga cateva lacrimi, aud cateva suspine, si apoi... incep hohotele si urletele de parca toate necazurile s-au adunat pe umerii lor, de parca toate drumurile s-au inchis in acel loc si moment, de parca toate visurile s-au naruit pe vecie fara sanse de a le mai readuce la viata. Si din nou, ma uit mai atent la acea persoana si observ stupefiata ca e copil... si copii nu ar trebui sa aiba griji, nu ar trebui sa aiba probleme, ar trebui sa rada in continuu si sa se bucure de viata. Copiii (chiar si adolescentii, sau oamenii in toata firea :) cu suflete de copii) ar trebui sa rada, sa se bucure de viata, sa aiba cel putin o mama si un tata langa ei (cel putin, adica pot avea si frati :D), sa aiba la cine sa se intoarca atunci cand au nevoie de ajutor, sa fie cineva in urma lor care sa le spuna "Totul va fi in regula! Vom trece NOI si peste asta", sa fie optimisti, sa viseze, sa fie liberi... Dar cand nu le ai, ce faci?!?!?! Incepi sa plangi?!?!?! Si in loc sa te intrebi "Cum poti trece peste?", sa te intrebi "De ce mie?" (urasc intrebarea asta!!!), si sa-ti "plangi de mila" in loc sa construiesti in continuare. Intr-un fel, este normal, pentru ca nici unul din lucrurile care se schimba nu are la sfarsit un manual de utilizare dupa schimbare... nici unul din cei care pleaca nu te invata cum sa traiesti fara ei... nici unul mai este langa tine sa-ti spuna "totul o sa fie bine", iar dupa ceva timp te trezesti ca nu te pori opri din plans sub nici o forma...


P.S.: Imi pare rau daca nu am fost la obiect, insa simteam nevoia sa ma descarc si ceea ce ai scris tu chiar m-a inspiart :)...